Livada de povești

Bunicul avea un centru de coafură într-o casă veche, unde conversaţia se împletea în cocuri riguroase de nuanţe aprinse, ultimele provenite fie din simţul artistic al bunicului, fie din dozele greşite ale prafurilor de laborator. Indiferent de rezultat, cucoanele plecau vrăjite, pentru că în prăvălie se întâmpla ceva magic. Plutea în aer un amestec de senzualitate, spirit, frumos şi poftă, poftă de viaţă, explozie, vacarm de sentimente, forţă, libertate, crez – era bunicul.
Seara venea acasă, cu un zaţ de diamante în ochii negri, lua chitara şi cânta. Plumbii de peste zi adunaţi în inimă se topeau treptat, pe când lumea întreagă ni se-aşeza roată lin, în culori încântătoare, limpezi şi uşoare. Bunicul era un zmeu domesticit.

Bunica avea nasul ascuţit. La fel era şi la mânie. Nu puteai să-i ieşi din voie, nici n-aveai de ce, dar nici să nu fi îndrăznit! Crescuse doi copii în timp de război, iar pentru mai bine de zece ani ţinuse casa şi masa deschise pentru toate rudele fugite din calea nemţilor, sau a ruşilor. Nimeni nu plecase din casa ei fără un rost pe lume – o meserie, o căsătorie, un copil ridicat pe picioare. În zilele de sărbătoare întindea mese în curte şi ghirlande de becuri colorate pe sârmele de rufe. Veneau toţi şi petreceau negreşit până la ziuă. Bunica avea aripi pentru fiecare.

Am fost crescută de bunici, într-o casă la curte pe strada Drumul Sării, cu 350 de cuiburi de trandafiri, alei străjuite cu bucsus şi toti pomii fructiferi la care aţi poftit vreodată. Eram copilul adorat, cel mai deştept şi cel mai talentat. Daca se întâmpla să iau o notă mai mică, se mirau pe întrecute şi până la urmă o puneau pe seama sorţii. Nici nu şi-ar fi putut închipui că eu n-aş fi intrat la cea mai bună clasă la liceu, iar mai apoi, “din prima” la facultate. Îmi vorbeau despre bunătate şi despre plăcerea de a da. Ma îndemnau să mă prezint frumos în faţa musafirilor şi să le povestesc, când îmi venea rândul, ce lumi fermecate am mai descoperit în spatele gutuiului. Mă răsfăţau cu dulceţuri, clătite şi sirop de trandafiri. Nu m-au pedepsit niciodată, căci n-aveau de ce. Eram cel mai bun copil din lume!

Bunicii îmi spuneau câteodată: “Docica, ridică-ţi fruntea, inspiră adânc, zâmbeşte! Clipa! Ea e tot ce ai!