În căutarea frumosului. Drumul meu

Am studiat vioara șase ani, dar întâlnirea noastră s-a terminat tragic. Izbită, ca din întîmplare, de mașina de gătit Nădlac – numai fontă!, vioara și-a dat obștescul sfârşit în brațele mamei care, până la urmă, a înțeles.

Însă, în anul III de facultate am cunoscut un grup de studenți la Medicină care cântau în corul Bisericii Lutherane. ”Știi să citești note? Știu! Și ai vrea să cânți cu noi? De ce nu?” Nu știam că această alegere avea să-mi deslușească Frumusețea într-o multitudine de sensuri. În arte, dar și în oricare aspect al vieții de zi cu zi.
La Lutherană au loc din timp în timp concerte de muzică vocal-simfonică. Se cântă Bach, Mozart, Haendel. Prima revelație a fost senzația unică cînd vocea ta, propiul “eu”, contribuie la trezirea la viață a unei creații excepționale. E ca și când ai mușca dintr-un măr rumen din grădină. Și în loc să-l înghiți tu pe el, te trezești absorbit de esența lui – unde ești când aromă, când emoție, când sevă, când înveliș gândurilor, când însuși miezul lumii. Fără a te contopi cu subiectul cunoașterii tale, ceea ce afli e steril, fără substanță, ca un citat scos din context. Abia în momentul în care te scufunzi în lumea lui îi poți pătrunde sensul și îți vei putea găsi raportul just cu el.

A doua revelație a venit la un nivel superior, acela al conștientizării actului de creație.
Am avut șansa să cânt sub bagheta unor dirijori de excepție. Unul dintre ei este Petre Simionescu, care în anii ‘90 dirija corul Bisericii “Domnița Bălașa”. Eram chiar la prima repetiție când l-am auzit spunând, citez aproximativ: “Noi, toţi de aici, ne-am adunat ca să creăm un act artistic. Vă rog să-l priviți ca pe un fum care se ridică spre cer pe tot parcursul cântării noastre. Ca să se înalţe, trebuie să-l îngrijim, fiecare dintre noi, după rolul său din acel moment. Eu, ca dirijor, trebuie să dau intrările și nuanțele potrivite, însă voi va trebui să aveți conștiința de a sufla în foc când puternic, cu forță și curaj pentru a-i da amploare, când retrăgându-vă în planul doi, docili și umili, la dispoziția celor care trebuie să aprindă scânteia. În artă nu e loc de Ego. Dar nici de oameni lipsiți de curajul de a prelua conducerea.”

Creația are loc în solitudine, sau în grup. Motivul pentru care se adună un grup este acela de a con-lucra, și pentru asta rolurile pe care le jucăm în cadrul grupului sunt diferite. Ești când lider, când moderator, când executant, când analist, când creator, pentru ca acel proiect să prindă viață și să iasă “ceva frumos”.
Dar în aceeași măsură con-lucrezi și atunci când creezi de unul singur. Fie în raport cu proriile tale gânduri și emoții pe care trebuie să le dirijezi în mod optim ca să se nască “Ideea”, fie în raport cu cuvintele, obiectele, sunetele, semnele sau imaginile pe care le dorești îngemănate într-o “Creație”.
Creația este despre înlocuirea Ego-ului cu Pasiunea. Și atunci, în orice domeniu, se naște ceva Frumos.

Ultima poveste este despre “a împărtăși”.
În 1992, același Petre Simionescu fonda corala bărbătească “Te Deum Laudamus”, iar eu mă aflam la concertul inaugural, la Ateneu. Ultima piesă, “Rugăciune”, pe versurile lui Mihai Eminescu și muzica lui I.D. Chirescu, încheia concertul. La secțiuna bași erau șase bărbați impunători care trebuiau să atace ultima notă, o “pedală”, la o intensitate a sunetului abia perceptibilă. N-au putut. Cred că fiecare în parte ar fi putut să doboare un taur cu un singur sunet, într-atât de puternice le erau vocile. Atunci dirijorul s-a apropiat de ei, și-a încrucișat palmele în rugăciune și și-a plecat capul. Treptat volumul bașilor a scăzut și s-a contopit cu restul vocilor. Apoi sunetul a început să se evapore ușor, pâna când întreg corul s-a topit în palmele dirijorului. În sală s-a așternut o liniște profundă urmată de un mare suspin venit din public. Când m-am ridicat să aplaud, m-am dezechilibrat. Amețisem, în ultimele minute uitasem să respir …

Vă invit cu multă căldură să ascultați lucrarea “Rugăciune”, este o creație minunată. Însă ascultând-o înregistrată nu veți putea trăi starea pe care am descris-o, pentru că o creație transcende numai când se întâmplă între oameni. Așa că va trebui să mergeți la multe concerte și, poate, la unul dintre ele, o asemenea stare de grație se va naște. Va depinde de știința, pasiunea și înțelepciunea dirijorului, de capacitatea de aservire totală a ansamblului muzical în fața actului artistic și de un public dorit de Frumos.

Am ales să vă vorbesc despre descoperirea frumosului prin muzică, pentru că aceasta a fost poarta mea de intrare în lumea frumuseții. Însă fiecare dintre voi aveți exemplele și experiențele voastre. Unii vă veți gândi la frumusețea unei argumentații, alții la frumusețea unui caracter, a unei inginerii care depășește granițele imaginației, la o anumită vestimentație, la un colț de natură sau la zâmbetul unui copil. Cu toții ne aflam în căutarea Frumosului în fiecare clipă a existenței noastre.

Frumosul nu este o definiție de sertar, el se naște dintr-un fapt de viață. Și este ceea ce place fiecăruia dintre noi, atunci când această plăcere poate fi împărtăşită şi cu ceilalţi.