
Livada de povești
26/06/2015
Liderul seducător
06/09/2022Nu împlinisem patru ani când am intrat în Televiziunea Română ca actor şi interpret de muzică uşoară. Au urmat 11 ani de filme, spectacole şi înregistrări muzicale alături de mari artişti şi regizori ai vremii. Repetiţiile erau mai puţin despre talent şi mai mult despre disciplină, putere de concentrare şi despre „a servi” actul artistic. Despre a arăta emoţia, dar şi a te pregăti tehnic să-i faci faţă. Şi pentru că m-am descurcat onorabil, mama a continuat să mă introducă şi în alte lumi artistice: balet, vioara, canto, teatru şi cor.
Din multele poveşti despre devenirea mea ca om şi profesionist pe care le-am strâns de-a lungul vieţii mele artistice, am ales un moment, astăzi drag, dar pe care la vremea lui l-am trăit cu o spaimă paralizanta.
În 1987 m-am calificat la faza finală a concursului „Cântarea României”, secţia „Muzică folk”. Concursul se ţinea la Sala Palatului, umplută până la refuz. În concurs eram zece tineri din toată ţara, cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani. Organizatorul ne ţinuse o instrucţie minimala în spatele cortinei: „Când vă auziţi numele strigat de comisie, ieşiţi prin stânga scenei, mergeţi la microfon, cântaţi, şi apoi ieşiţi din scenă tot pe unde aţi intrat”. Eram numărul şapte. De după cortină se auzea zumzetul şi foiala celor peste 4000 de spectatori, cântecele colegilor din concurs, vocea „comisiei” care ne striga numele, şi aplauzele. Aplauze strivitoare pentru noi, fiinţe plăpânde şi lipsite de experienţă.
Mi-am auzit numele şi am pornit către stânga scenei. Colţul cortinei s-a ridicat şi eu am dat piept cu „realitatea”- o lumină orbitoare venită de la toate reflectoarele sălii, concentrate în punctul din care urma să apară artistul. Orbire şi neant. M-am prăbuşit! După câteva secunde de nemişcare, am simţit o împunsătura în spate (Organizatorul ma împingea cu degetul pe scena), si am auzit fâlfâitul cortinei grele de catifea care închidea orice speranţă de evadare. Dar de văzut, nu vedeam nimic pentru că lumina mă orbea. Am stat, aşa, un timp, îngheţată de spaimă. Şi, când tocmai ma gândeam că ăsta e sfârşitul, am auzit un ropot de aplauze. N-am putut să mă mişc din loc. Dar, aplauzele s-au înteţit: „Hai, încearcă, ştim că poţi! Noi suntem aici şi te susţinem!„ părea să-mi transmită mulţimea.
Mi-am făcut curaj, am reuşit să ajung la microfon, şi am cântat.
Am cântat mai frumos decât o făcusem vreodată până atunci. M-am dăruit prin cântec în faţa lor, a oamenilor din public, aşa cum numai în intimitatea camerei mele îndrăzneam s-o fac. Cu emoţie şi în deplină sinceritate. Cu vulnerabilitatea mea la vedere. Am luat premiul I, pe ţară. Iar asta s-a putut întâmpla graţie celor 4000 de oameni necunoscuţi care au vrut să mă poarte pe braţele şi în sufletele lor în semn de solidaritate cu slăbiciunea mea umană.
Atunci am învăţat o dată pentru totdeuna că, pe scenă, în locul în care toate fricile, emoţiile şi îndoielile din mintea şi din sufletul tău se unesc într-un vertij ameţitor, care te pierde şi riscă, uneori, să te scufunde, există un salvator. Publicul! El este cel care îşi doreşte să reuşeşti. El e forţa ta. Respectă-l şi dăruieşte-i ce ai mai bun!
Mult mai târziu, în viaţa profesională, am avut ocazia să vorbesc în public. N-au mai fost 4000 de oameni în faţa mea, poate doar câteva zeci. Şi nici miza n-a mai fost atât de mare, căci nu era vorba de vreun concurs naţional, ci doar de o luare de poziţie într-o problemă. Însă lumina orbitoare a celor câteva zeci de mii de waţi a fost înlocuită de temerile şi emoţiile mele. Dar, din fiecare situaţie am reuşit să ies cu bine pentru că am aplicat lecţia învăţată: „Lasă-te sprijinit si purtat de public. El este susţinătorul tău cel mai puternic. Atâta timp cât îl respecţi şi îl dăruieşti cu tot ce ai mai bun în tine!”