O poveste despre scenă și viață
28/06/2015
Eram în clasa a opta, în prima zi de școală, când am făcut cunoștință cu noul nostru profesor de matematică, domnul Cărbunaru. Ne-a zâmbit și ne-a vorbit cu prietenie, așa că ne-a plăcut din primul moment. Apoi ne-a dat un test de evaluare. Îmi aduc și acum aminte exercițiile: (-)3+4=? Sau, spuneți dacă este adevărat sau fals: 3 mai mic decât 5? Și tot așa, o pagină întreagă.
Eram o clasa bună, dar la matematică eram jalnici. Preț de trei ani avuseserăm o profesoară care nu reușise să ne țină în mână nicicum. Ora de matematică era o distracție generalizată. Umblam prin clasă, vorbeam, ne jucam, iar notele veneau pe măsură – eram cu toții aproape corijenți.
Profesorul Cărbunaru a venit după două zile cu rezultatele testelor. O catastrofă! Nici măcar unul dintre noi nu luase mai mult de 5. Nu era nici o surpriză, așa că ne-am amuzat copios între noi. Dar profesorul a căzut pe gânduri. Ne-a cerut ca de data următoare să avem la noi la ora de matematică plastilină și bețișoare albe (pentru cine își amintește, erau niște ustensile cu care învățam să numărăm în clasele I-II.)
Ne-a luat practic de la zero și a stat pe fiecare principiu matematic în parte până când s-a convins că am înțeles. La teste ne dădea numai exerciții lucrate în clasă. Nimic în plus, doar atât, cât să se asigure că fiecare dintre noi și-a însușit fiecare principiu în parte.
La teza trimestrială însă, la cel de-al cincilea exercițiu cu cel mai înalt grad de dificultate, din cele două puncte de rezolvat, „a” și „b”, punctul „a” fusese lucrat în clasă, dar punctul „b” nu. Era pentru prima dată când ne întâlneam cu o cerință nouă, adică cu situația în care trebuia să gândim singuri.
A venit și ziua în care ne-a adus rezultatele tezei, cu mari emoții pentru noi toți. A pornit în ordine crescătoare. Cea mai mică notă a fost 7.25. Treptat, notele au sărit de 8. În clasa noastră aveam un coleg cu o situație socială dificilă. Avea trei frați mai mici decât el, mama lui era femeie de serviciu, iar tatăl… absent. De regulă nu știa mai nimic la ore, iar într-un an rămăsese chiar repetent. La teza de la matematică a luat 8.50. Când și-a văzut nota pe lucrare, Niță, căci așa îl chema pe colegul nostru, a izbucnit în plâns.
Notele urcau. Ajunseseră la 9. Și gata. Toate tezele fuseseră împărțite între copii, mai puțin a mea. Îmi simțeam inima bătând în piept cu putere. Profesorul m-a chemat la catedră, lângă el. Am ajuns din doi pași și îngrozitor de emoționată am încercat să-i iau lucrarea din mâna ca să-mi văd nota. Dar nu mi-a dat-o, iar nota nu se vedea, pentru că o acoperise cu degetul mare…
Atunci profesorul s-a adresat întregii clase și ne-a spus că așa cum ne-a promis, exercițiile date la teză fuseseră lucrate în clasă, dar că a introdus un sub-punct care să fie o noutate pentru noi. Nu era mare lucru. Trebuia doar să folosim o teoremă învățată ca să rezolvam cerința, atâta doar că tipul acela de cerință nu fusese lucrat în clasă. Și că singurul elev care încercase să rezolve cerința cea nouă fusesem eu. E adevărat că nu reușisem să rezolv subiectul până la capăt, dar îl dusesem până la jumătate și pentru asta a notat teza mea (cu toate celelalte exerciții rezolvate corect) cu 9.50, adică 10 în catalog.
Acum plângeam și eu, plângea și Niță. Fiecare pentru reușita lui. Niță, pentru că luase cea mai mare notă din viața lui. O notă meritată. Eu, pentru că trăiam pentru prima dată o experiență în care mi se recunoștea meritul de a fi încercat să-mi depășesc limitele.
În trimestrele care au urmat, gradul de dificultate al extemporalelor și al tezelor a crescut. Subiectele nelucrate în clasă au luat locul, treptat, exercițiilor previzibile. Surprinzător, notele, în loc să scadă, au crescut. Numărul de note de 10 era de 4-5 pe clasă, iar restul plutonului era foarte compact, cea mai mică notă fiind 8. Profesorul ne-a spus că dacă vom avea încredere în el și ne vom da silința, vom trece toți cu bine de admiterea la liceu. Și așa a fost. Toți cei 36 de copii din clasă au intrat la liceu. Fără nici o oră de meditație la matematică. Inclusiv Niță.
———————-
M-am întrebat adesea cum a fost cu putință o astfel de performanță. Ce ne-a putut mobiliza pe toți într-atât încât într-un singur an să putem recupera materia anilor precedenți și să luăm examenul de intrare la liceu. Încă și mai surprinzător, fără meditații la matematică.
Pentru că aici nu este vorba numai de metoda de predare excepțională a profesorului. Și nici pasiunea sau vocația de pedagog nu dau un răspuns complet întrebării. Ceea ce a reușit profesorul Cărbunaru este de o natură mai degrabă misterioasă. Profesorul nostru ne-a sedus în masă. Ne-a luat cu el pe drumul lui, fără drept de apel, și ne-a ridicat pe fiecare în parte pe un piedestal, la înălțime, de unde puteam și ne plăcea să privim lumea încrezători și triumfători. Am avut încredere în cuvântul lui – și ca promisiune și ca drum pedagogic. Iar el a avut încredere necondiționată în noi. Și în el.
Dacă astăzi am vrea sa găsim cheia succesului unui lider pornind de la povestea de mai sus, scheletul radiografiat ar putea arăta așa: competență, siguranță de sine, cordialitate, setare de obiective clare, orientat spre rezultate, persoană deschisă, constructivă. Într-un cuvânt, un bun Lider. Însă vedem că nicăieri nu respiră acel „ceva” care face scheletul să meargă, să cânte și să danseze. Iar acest „ceva” este încrederea necondiționată dublată de dorința de a ne-o transmite și nouă.
În cartea ”Despre seducție” Gabriel Liiceanu face un excurs asupra seducției din perspectivă istoric-culturală, iar punctul de plecare este chiar proveniența cuvântului seducție care vine din latinescul seduco, „a duce de o parte”, „a trage la o parte”. Domnia sa spune la un moment dat: „se-ducătorul este cel care „îl ia de mână pe cel sedus și îl duce într-o lume pe care cel sedus o așteaptă, dar pe care numai el, seducătorul, e cel care o deschide.” Și că, din păcate pentru mulți dintre noi „cel mai adesea nimeni nu vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată de pe drumul mare al vieții și să ne ducă de o parte, de acea parte în care ni se dă șansa să ne regăsim cu viața noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu.”
Când am luat cele 50 de sutimi pentru încercarea de a-mi fi depășit limitele, nu știam nici că limitele trebuie depășite și nici că asta este un lucru valoros. Și la fel de inocenți ca mine erau și colegii mei. Dar drumul pe care ne-a condus profesorul a fost exact acela din definiția d-lui Liiceanu: deschiderea unei lumi „aparte”, „ducerea noastră de o parte”. O lume în care ne-a dat șansa să ne întâlnim cu noi înșine, să ne asumăm. O lume a încrederii și a transferului de încredere. Și cred că numai așa se poate explica în mod complet performanța clasei noastre. Și în general performanța.
Liderii buni sunt cei care au o viziune, dar au și capacitatea de a-i motiva pe oameni să atingă acea viziune. Liderul se-ducător este mai mult decât atât. Este cel care, pe drumul spre împlinirea lui, își face timp să-ți lumineze și ție calea, să-ți dez-văluiască puteri neștiute și perspective nebănuite. Este cel care, îngrijindu-se de calea și destinul său, te ajută și pe tine să le întâlnești pe ale tale.
Vă mulțumesc domnule Profesor Cărbunaru pentru că mi-ați deschis ochii asupra mea!
Mihaela Gînju
Director și Partener Erudio
Articolul a apărut în luna noiembrie 2013 în revista Business Woman.
