Comorile sufletului, la ceas de sărbătoare

Românii din vechime credeau că în nopțile marilor sărbători, în special în noaptea de Revelion, se deschid cerurile,
vorbesc animalele și ard comorile. În acele nopți oamenii priveau cerul cu speranța că vor surprinde momentul în care,
prin cerul deschis, Dumnezeu se arată stând la masa împărătească înconjurat de sfinții Săi cei mai apropiați. Atunci,
orice dorință va fi împlinită. Legenda spune că un bărbat, care pândea deschiderea cerului stând cu capul afară scos pe
fereastră, i-ar fi cerut lui Dumnezeu să-l facă mai deștept. Dar, când a vrut să închidă geamul, capul nu i-a mai
încăput prin cercevele. Bietul om a trebuit să aștepte până anul viitor, să urmărească iarăși deschiderea cerului
pentru a-l ruga pe Dumnezeu să-l facă la fel de deștept cum a fost cu un an în urmă. (Legendele Cosmosului, Ion
Ghinoiu)

Am patru ani și probabil suntem în perioada Crăciunului pentru că am o vestuță din flanel gros și înflorat peste
rochița de sărbătoare, iar afară ninge. Bunica pune masa pentru multe persoane. Din bucătărie sosesc platourile cu
bunătăți. Zacusca ornată cu pătrunjel proaspăt, zemoasă de ți se topește în gură, salata de boef așezată ca o cușmă
boierească pe platoul neîncăpător, bogat garnisită cu maioneză făcută de bunica acasă. „Maioneza se bate numai la
dreapta,„din poinier”, cu un strop de zeamă de lămâie. Daca schimbi sensul, se taie!”aflu din convorbirea telefonică a
bunicii cu tanti Vali, cochetă și simpatică, dar care nu ne-a chemat niciodată la masă la ea. Vine și scrumbia afumată
înnotând printre solzii de ceapă îmblânziți în untdelemn. Sarmalele șed cuminți la cuptor, rândul lor va veni mai
încolo, după supa de pui cu tăieței. Și, în sfârșit, bucuria mea, icrele de știucă ornate cu măsline întregi, negre ca
ochii lui Tomiță – cățelul nostru și cel mai devotat prieten al meu. Încerc să-l aduc în casă, pe furiș, ca să împart
cu el o fărâmă din bunătățile de pe masă, dar bunicul vigilent scoate imediat „potaia udă” de pe covorul proaspăt
scuturat (de el!), de sărbători.

Plâng puțin, cum îi șade bine oricărui copil, dar uit repejor pentru că pe masă apar murăturile aduse chiar atunci,
reci și crocante, din beci. Sunt pusă sub vizorul unei mătuși ca să nu dau iama în felul meu preferat – icre cu
murături…
Sosesc musafirii. Sunt toți foarte înalți și cam bătrâni. Se dau jos gulerele de blană cu iz de levănțică și, uneori,
cam multă naftalină. Îi privesc cu mai multă îngăduință când, de sub paltoane, încep să răsară darurile pentru mine. Ne
împrietenim repede cu ciocolată și bomboane fondante de la Capșa – ştiu, pentru că mă duce mama acolo din când în când.
Primesc și o păpușă Mirela, varianta negresă, cu rochiță roșie și cercei în formă de banane la urechi. Mai am trei.
„Mihaela dragă, îți place păpușica?” „Calul de dar nu se caută la dinți!” răspund frumos, așa cum am auzit în casă. Se
râde, râd și eu și șterpelesc abil o măslină ce stătea parcă anume într-o rână, peste icre.

Pe masa din vestibul, la frig, se așază platourile cu dulciuri aduse de musafiri. Bunicul vine de afară rumen în obraji
, cu o damigeană de vin negru într-o mână și cu o butelcă dolofană cu țuică, într-alta, și deschide masa. Vorbesc toți
deodată, se toarnă în pahare, se ciocnește, se urează , se ține un moment de reculegere pentru cei dispăruți și ne
așezăm la masă. Eu, prea mică ca să stau pe un scaun, mă cocoț pe piciorul drept al tatei, la locul meu. De acolo pot
să văd, la firul ierbii, toate bunătățile de pe masă și pe oaspeți, întrucâtva, printre platouri și pahare. Sunt veseli
și gălagioși, așa că trag și eu câteva chiote aprige de copil, acum că e voie,pentru că tot nu mă aude nimeni. Așa e,
n-au grija mea, nimeni nu-mi face semn să tac. Întind mâna peste masă, trag murăturile lângă mine și rad o farfurie
întreagă cu mare poftă. Tata pune o lingură mare de icre de știucă în farfurie. Manânc și icre. Vin sarmalele. Manânc
două. Supa nu-mi place, dar mama zice că e obligatoriu să manânc măcar două-trei linguri. Să plâng n-are rost, mama nu
se lasă niciodată înduplecată. Ce să fac?

Într-un moment de neatenție mă las ușor să lunec de pe piciorul tatei și mă strecor sub masă, la adăpost. Stau cuminte
câteva minute ca să-mi fac uitată prezența. Toate merg strună, veselia e în toi. Vinul curge din belșug, îl aud
gâlgâind din damigeană. O pornesc de-a bușilea spre vestibul, la prăjituri. Profit de ușa deschisă pe care o lasă
bunica pentru un minut ca să mai aducă ceva de la bucătărie și gata! Am scăpat! Desfac hârtia de copt în care sunt
învelite platourile cu negrese, Albă ca zăpada, fursecurile cu gem și câte altele, și-mi iau cât pot cuprinde în pumni,
din fiecare. N-are nimic că am icre, smântână și sos de sarmale pe mâini, sunt bune și-așa. Chiar mai bune, că-s de
furat.

În camera din față se face liniște, brusc. „Copilul! Unde e copilul?” Trei oameni mari se îmbulzesc dintr-o suflare în
tocul ușii. Îngheț. M-au descoperit! „E aici! Am găsit-o! Mănâncă prăjiturile!” „ Moaș-ta pe gheață de copil!” zice
bunicul și mă pupă pe frunte. Învăț repede că de sărbători e timpul în care toate dorințele sunt împlinite. Nimeni nu
mai insistă cu supa și primesc și supliment de cozonac.
Povestea mea seamănă cu poveștile voastre de sărbători. Ele aduc împreună familia, veselia și … dulciurile sau
sarmalele, după preferință. Care n-ar aduce nici o bucurie dacă n-ar fi mâncate împreună, ciocnind un pahar de vin, la
ceas de sărbătoare. De aceea, sunt foarte atentă la dorințele pe care mi le pun în noaptea de Revelion. Pentru că orice
ne-ar fi dat să înfruntăm în Noul An, şi pe cele bune și pe cele grele, tot mai bine e să le împarți cu cei dragi și să
nu stai singur ca omul din poveste cu capul prins de atâta „deșteptăciune”, afară, pe geam.

Să aveți un an bun, dragi prieteni, cu sănătate, prosperitate, dragoste, veselie, oameni dragi roată-mprejur, și-un
dram de noroc!
La Anul și La Mulți Ani!